Prin noaptea rece şi pustie
A sângerat un palid dor
Ţinut etern în agonie
Pe maluri albe de amor...
N’au mai venit corăbii pline
Cu zâmbete şi bucurii
Nici biruințele depline
Purtând albastre măreţii...
S’au năpustit prin vânt de seară
Greoaie valuri ce’mi inund
Luminile care înfioară
Iubirile de prin trecut...
Iar lacrimile giuvaiere
Splendori pătate’n infinit
Le’au şters de tot apele mării
Sau le’au ascuns, de negăsit...
Veni’vor dimineţi sublime
Şi soarele’şi va oglindi
Imensitatea către tine
Dar eu atunci, nu voi mai fi.
Zburda’vei prin nisip fierbinte,
O lacrimă îmi vei călca...
Voi suspina fără cuvinte
Mă vei simţi prin preajma ta...
Prin stânci ce fost’au mărturie
Te vei plimba zâmbind curat
Te va cuprinde o nostalgie
Cu arderi ce te’au înălţat !
Atunci vei reveni la mine.
Voi fi în valuri fremătând
Îmi vei topi mii de suspine
Şi lacrimi multe rând pe rând...
Prin sărutarea cea eternă
Ne’om contopi fără să ştim...
Pe marea asta efemeră
Demult, noi nu o să mai fim.
Vor trece corăbii de ceară
Timp scăldat în neguri vii,
Noi vom face să apară
Soarele printre stihii !
Prin iubirea ce nu moare
Vom fi un luceafăr blând,
Două stele peste mare
Ce vor străluci oricând !
Pân’atunci voi sta’n tăcere
Peste tot te voi veghea...
Tu mă vei privi prin stele
Sunt al tău ! Şi eşti a mea !
*StMS
