DE LA POEZIA CU RITM LA ZGOMOTUL DE INSTRUMENTE

          Pornind de la etimologia cuvântului ”muzică” mousa, în greaca veche însemnând ”dimensiune spirituală”, oricine trebuie să fie de acord că originea acestei arte își are începutul în sferele mai puțin întunecate sau mai deschise ale omului cu divinitatea. Dacă agnosticul încă mai poate oferi sentimentului șansa trăirilor mărețe, ateul convins atinge doar iluzia unor bucurii puse la punct, egoiste și efemere. Ridicat forțat de idei mărginite, acest fel de om rămâne prizonierul propriei gândiri și muzica nu face altceva decât să-l întristeze sau să-l înnebunească și mai mult.

            Spiritul fiind prin excelență de natură dumnezeească totdeauna încearcă să se ridice la origine, dar acest parcurs vertical poate fi catapultat prea direct și incorect ceea ce poate tulbura și mai mult lăuntricul ducându-l în confuzie, însă la fel, susținut de echilibrul bunei transformări poate urca liniștit sau hotărât la spații coerente unde e posibil să mai fi fost cândva. Odată cu evitabila cădere a firii umane în tărâmul întunecos al viciului s-a trezit în suflet dorința omului de revenire la bine, iar această încercare a luat mai multe aspecte, cel mai adesea concretizându-se în rugăciune, poezie și cântec.

           Atât timp cât dorința a fost statornică în bine, revenirile cu succes au descoperit imnuri de bucurie, însă pe de altă parte disperarea și ambiția prea exigentă a indus acestui mod de împărtășire sentimentală stări care au înlocuit liniștea cu resemnarea sau răzvrătirea. Astfel au apărut sunetele tribale care mai târziu s-au ”civilizat” în stilul rap sau hard... de metal.

          Profunzimea muzicii clasice a uimit generații întregi de melomani, firi căzute undeva între cer și pământ, dar fiindcă multe piese muzicale își aveau inspirația în natura plină de frumusețe și în sentimentele nobile ale compozitorilor au contribuit benefic în viața omului de rând. Nu întâmplător unii artiști au fost înzestrați cu daruri muzicale încă de la o vârstă fragedă, iar alții au scos câteva melodii geniale care au și vor avea considerație pentru totdeauna, saturația fiind deznodământul inspirației vicioase-egoiste, ingredient preconceput care nu-și are existența în lumina acestor genii adevărate. Cu toate că acest clasic a fost în istoria muzicală cel mai prezent în audiție și cel mai la îndemână stărilor de suflet, totuși doar muzica bizantină a avut meritul schimbărilor profunde și corecte în viața spirituală a oamenilor, celelalte curente bisericești de tip gospel contribuind doar la o anumită sensibilitate și părere în legătură cu Dumnezeu. Același lucru s-a întâmplat mai târziu în muzica ușoară, cunoscută internațional în genuri variate precum: blues, pop, disco... Categorie de muzică care datorită multitudinii de stil s-a axat liric și sentimental pe aspectul romantic, curent al iubirii ce îmbină erotica cu amintirile. Piesele ce s-au încadrat în spațiul unui idealism dincolo de limitele timpului au avut succes, dovadă că muzica poate trece dincolo de orizontul văzut, însă nu neapărat la înălțime.

         Cel ce cântă sau ascultă muzică urcă sau coboară într-o dimensiune pe care singur și-o alege. Unii spun că muzica este vocea sufletului, dar poate fi în același timp și glasul conștiinței care se conformează stării de spirit. Anumite rezonanțe ce încântă ascultătorul trec prin lăuntric, dar obârșia inspirației nu poate fi programată matematic, pentru că aceasta se oferă din spațiile nepătrunse sau pierdute ale eterului. Sentimentul de recunoaștere bucură spiritul, semn că undeva a mai trăit această stare. Inspirația se oferă, nu aparține individului, tocmai pentru că trăirea sa a corelat între lumină și întuneric. De aceea majoritatea artiștilor cramponați în ideea de câștig cu așa zisele premize ale drepturilor de autor își pierd la un moment dat simțul nobil de a mai concepe ceva care să nu fie contaminat de saturație.

         Muzica în decursul ei istoric a suferit transformări majore conform stărilor de spirit din ce în ce mai decăzute. Astfel o sursă de lumină din ce în ce mai acoperită de faimă și interese personale a devenit umbră difuză care a alterat și inspirația. Fiecare a luat de acolo de unde a simțit. Și pentru că a cădea e mai ușor decât a urca, noile generații răpuși în neputința revenirii la bine au descoperit lumini artificiale care să le strălucească în viață. Profunzimea curată s-a preschimbat în nesimțire antrenantă, iar poezia ce se sprijinea ușor de ritmul inimii s-a transformat acum în zgomot de instrumente. Sau mai bine zis într-o iluzie de instrumente oferită de tehnologia computer.
         Cineva spunea că trebuie să ai teamă de omul care nu ascultă muzică. Mie însă mi se pare mai înfricoșător omul care ascultă muzică, dar nu crede în divinitate. Cred că adevărata motivație la acest paradox e propria ambiție de a cunoaște misterul mai înainte de timpul oportun. Agnosticii fiindcă sunt în căutarea adevărului înnebunesc la audiția unei rezonanțe muzicale extrem de plăcute tocmai pentru că și-au format viața aproape într-un stil acoperit de logică. Fericiți sunt însă cei a căror muzică îi înalță fără a-și pierde mintea la dimensiuni unde totul este frumos și altruist, iar dansul stelelor îi împlinește în Iubire.
       De undeva poți cădea, însă tot de acolo muzica te poate ridica mai sus.

        

                                                                                                         *StMS